Noi ne cunoaștem de multă vreme, dar spune-mi te rog câteva lucruri despre tine pentru cei care nu te știu încă.

Eu sunt Mălina Strugaru, am terminat anul 2 (din fericire, cu anul ăsta ciudat) la Fizică, în Iași. Ca mulți oameni de pe TeachU, am background de olimpic la materiile la care dau medtații: la mine a fost de științe, dar mi-a plăcut și matematica. De când a început facultatea și m-am înscris mai mult din curiozitate la cursul de pedagogie, am descoperit că îmi place foarte mult partea asta de profesorat, mentorat și am zis să încerc pe toate canalele pe care mi se oferă oportunitatea.

Știu că ești o persoană foarte complexă. Ce alte pasiuni mai ai?

Îmi place foarte mult dansul, fac dansuri latino de aproape un an și am devenit aproape dependentă de când am început și îmi place foarte mult voleiul. Înainte de carantină, obișnuiam să joc săptămânal, cu un grup de omuleți adunați de pe Facebook. Dacă vine vorba de hobby-uri pe tip de pandemie, probabil statul cu sora mea și uitatul la filme sunt în top, iar restul sunt mult mai jos, din motive evidente.

Cum ai ajus să fii pasionată de materiile pe care le predai pe TeachU?

Sincer nici nu îmi amintesc când am început să fiu pasionată de matematică. Probabil a fost și meritul (sau vina) tatei. El voia să se joace cu mine când eram mică, dar de multe ori jocurile lui erau pe principiul: “hai spune-mi! 2+2? 5-3?” Eu eram atât de fericită că stătea cu mine încât mă încânta orice idee de joc avea. A început să îmi placă mai mult din motivul ăsta, dar a continuat să-mi placă pentru că mă și pricepeam, dar mă și provocau și întotdeauna mi-au plăcut provocările. În clasele primare nu prea știm noi despre mai multe materii, pentru că se pune accentul pe matematică și română. Abia în gimnaziu am luat contact și cu altele: fizica, chimia, la un moment dat și biologia, dar m-am ferit de ea foarte multă vreme. Științele exacte mi-au plăcut de la început – mai întâi pentru că erau ușoare dacă știai matematică și apoi pentru că, devenind din ce în ce mai complexe, descopeream că sunt multe lucruri acolo care mă fascinează.

E prima ta experiență de predare pe TeachU?

Nu, nu e prima mea experiență. Am mai predat și în liceu, unde țineam un mini-curs de lingvistică. Îi învățam pe copii cum să rezolve subiecte, cum să le abordeze, pentru că e o materie destul de nouă printre elevii de liceu și mai ales printre profesori și mi s-a părut o idee bună să facem o introducere înainte ca ei să se confrunte cu subiectele de la olimpiadă. Apoi, înainte să mă înscriu pe TeachU, am început să lucrez cu o firmă de mentorat pentru elevii care vor să aplice la universități din străinătate. Acolo fac coaching pentru aplicație, pregătiri pentru SAT etc.

Cum ți se pare că s-a schimbat experiența de predare de-a lungul timpului pentru tine?

Predatul mi s-a părut puțin înfricoșător la început. Știam că îmi place să explic și în general primeam feedback bun când făceam așa ceva. Însă trebuie să treci de la a explica ceva când te roagă o persoană la a structura tu o lecție și a avea în față un copil care nu știe ce vrea, știe doar că vrea ca tu să îi spui de ce are nevoie. Mi s-a părut foarte greu să rezist presiunii și să mă obișnuiesc cu ea. Mă tot gândeam ce fac dacă nu sunt destul, dacă nu îi spun ce trebuie, dacă va fi dezamăgit. Cel mai greu a fost să trec peste întrebările astea. Cu timpul, am ajuns să nu mai am acel nod în gât când încep o pregătire și chiar dacă nu sunt cea mai ordonată persoană din punctul de vedere al planificării, mi-am dat seama că e foarte util să îți faci un plan înainte de lecție, să îți notezi undeva ce puncte forte observi, ce puncte slabe observi, ca să știi cum și ce să abordezi cu elevii. Iar știind lucrurile astea, devine mai puțin stresant.

Dar acum că ai trecut peste asta, care ți se pare cea mai dificilă parte din a preda?

Cel mai greu mi se pare atunci când un elev te întreabă ceva pe loc. Eu nu prea predau cu manuale, culegeri. Nu știu exact de ce, pur și simplu mi se pare mai ușor să predau din ce știu. Dacă am nesiguranțe, mă uit într-un manual înainte de curs. Mi se pare dificil atunci când elevul te întreabă cum rezolvi o problemă pe loc și se nimeresc, mai ales în cazurile unor elevi care sunt deja buni, unele întrebări care nu sunt chiar confortabile, pentru că trebuie să stai și tu ca mentor să te gândești puțin. Dar elevul vrea să îi spui atunci răspunsul sau măcar să începi rezolvarea pe calea cea bună instant. E foarte dificil să alegi ce faci. Știu că există regula asta pe care toată lumea ne-o spune, că e ok să spui că nu știi când nu știi. În teorie sună ok și foarte fezabil, dar când ajungi să fii tu în locul profesorului, îți dai seama cât de greu e pentru ei. E imposibil să nu ai nesiguranțe: o să își piardă încrederea în mine, o să înțeleagă, mă mai ascultă după ce îl rog să mă lase să mă gândesc două minute?

Iar partea ta preferată?

Îmi place foarte mult, chiar dacă nu se întâmplă foarte des, când vine cineva foarte speriat de materie, care crede că nu știe și nu poate și încearcă doar să învețe niște lucruri pe de rost. Partea cea mai frumoasă e când se luminează la față după ce i-ai explicat ceva, cu privirea de “stai așa, nu doar că am înțeles, ci pare că nici nu e chiar așa cum mi-am închipuit eu, că am zero șanse să mă pricep la asta” – momentul ăla când prind încredere că ar putea să înțeleagă și să facă bine la examen, lucrare sau unde vor ei. Nu mai sunt speriați de materie, ci înțeleg că nu e un monstru și că dacă îți explică cineva cum trebuie nu e neapărat de speriat.

Ai observat că sunt anumite metode sau sfaturi care ajută mai mult?

La materiile reale, mi se pare că tot timpul e un plus dacă scrii în timp real, adică odată cu elevul. Și la facultate când merg, înțeleg mai bine de la profesorii care scriu cu creta pe tablă decât de la cei care vin cu calculele făcute pe PowerPoint. Mi se pare esențial să faci calculele cu ei, pe tabla online pe care scriu foarte urât. Ca sfaturi, cred că depinde foarte mult de elev. Dacă am un elev de 7-8, pun foarte mult accent pe algoritmizare, încerc să îi prezint tipurile de probleme, cum să le recunoască și cum să le rezolve. Dacă am un elev foarte bun și care face pregătire ca să ia 10, nu 9.50, îi arăt anumite detalii și îl învăț să gândească ca atare, nu algoritmizat, să deducă lucrurile de care au nevoie când nu știu. Asta depinde, cum ziceam, de nivelul de pregătire al elevului și de cât de dispus e să asculte când îi explici. Unii elevi s-ar putea să își piardă răbdarea dacă îi iei așa, le arăți cum se deduce, vor să le spui formula și să o folosească. Și pe bună dreptate, nu poți să îi învinovățești pentru asta, pentru ca au un timp limitat și vor să acopere cât mai mult. Eu mă bucur când pot să prind stilul elevului cât mai din timp ca să știu cum să mă pliez pe el și să nu aflu după 3 ședințe de pregătire că nu îl ajută ce facem. Nu mi s-a întâmplat încă, din fericire.

Ce înseamnă pentru tine educația?

Mi se pare că ar trebui să pună mult accent pe ideea de motivație, pe a-l convinge pe elev ca ce îi explici tu merită învațat, ca are un scop și că o să aibă nevoie de asta. În momentul actual, se face foarte multă teorie, fără să le zici elevilor de ce o fac și e cumva firesc pentru ei să nu înțeleagă de ce învață totul, când scopul final pare a fi bacul. Trebuie să îi convingi că merită să își cumpere bilet la ora de fizică. Cam ăsta e scopul educației, să îi motivăm pe elevi să învețe și să înțeleagă. De multe ori e dilema asta: scazi nivelul și faci lucruri mai captivante ca să îi prinzi pe elevi sau păstrezi nivelul cât de înalt ar trebui chiar daca mulți elevi nu dau doi bani pe asta? Eu încă nu am ajuns să fiu în totalitate susținătoarea uneia dintre variante. Dacă ajunge să am o clasă, nu știu cum aș rezolva problema asta. Probabil prin încercări și încercând să găsesc proporția ideală a celor două. Iar legat de faptul că bacul ar fi scopul final, nu mi se pare că e ok că elevii ajung să creadă asta, cel puțin la noi. Scopul e altul, să ieși din școală cu o educație variată, abia la facultate te specializezi. Până atunci, e ok să ai pasiuni și să insiști pe ele, dar scopul final nu e un examen, scopul final e să fii un om complet, să te poți descurca cu orice fel de probleme, fie ele de matematică sau ideologice, să poți purta o conversație complexă cu orice fel de oameni întâlnești.

Pe tine ce te-a motivat?

Eu am fost genul ăla de mini-tocilar căruia îi plăcea la școală. Îmi plăcea că eram mulți copii cu care puteam vorbi în pauze, îmi plăcea ideea de învățător și profesor care îți explică. Eu mereu elevul care învăța atunci când mi se explica și de aceea eram și elevul care nu prea chiulea, pentru că pentru mine o oră de stat la școală făcea cam cât 3 ore de învățat singură acasă. Și atunci alegeam ce era mai eficient. În rest ca motivație mai profundă pentru a face performanță, cred că e pentru că am avut niște profesori care au știut să mă vrăjească și să îmi atragă interesul pentru materia lor. Iar odată ce ai început, e destul de greu să te lași, e ca fumatul.

Pentru că tot ai pomenit de profesorii tăi, ce oameni te inspiră?

Nu am neapărat un idol, dar am avut foarte mulți oameni care m-au influențat. Plecând de la tata, care deși e inginer, se pricepe foarte bine la explicat chestii copiilor care vor sau nu să asculte, am avut și o profesoară de mate care era destul de rezervată în gimnaziu, dar care era un profesor foarte bun: era mereu receptivă la nevoile noastre, nu ne lua nici prea repede, nici prea încet și era absolut savuroasă. Am avut și un profesor de fizică, atât în gimnaziu cât și la liceu, care reușea cumva să vrăjească o clasă întreagă și să o facă să iubească fizica. Reușea să îi țină pe toți până în clasa a 12-a, indiferent la ce dădeau bacul, mereu atenți la ore, implicați, dornici să mai încerce o lucrare de laborator. Nu era o oră la care să nu chiulești pentru că îți punea notă mică, ci de la care nu chiuleai pentru că nu voiai, voiai să vezi ce mai spune, ce mai dezbateți. Am avut multe lucruri de învățat de la el și încă sunt lucruri pe care încerc să le introduc în ceea ce fac eu.